Monica era deja mamă a trei copii, dar fiecare sarcină fusese o experiență unică. Acum, la cea de-a patra naștere, știa că drumul nu avea să fie ușor. De-a lungul lunilor de sarcină, medicii îi spuseseră că totul era bine, că bebelușul se dezvolta normal. Însă nimic nu putea pregăti o mamă pentru momentul în care realitatea îți schimbă brusc cursul.
Nașterea prin cezariană a avut loc la 37 de săptămâni, la limita siguranței. „Cât au apucat doctorii de m-au anesteziat și m-au pus pe masa de operație, am fost chiar la limită”, își amintește Monica. Bogdan a venit pe lume în miez de noapte, plângând puternic. Pentru o clipă, totul părea în regulă. Dar în scurt timp, medicii au observat că ceva nu era bine. Respirația lui era neregulată, iar fiecare minut care trecea aducea mai multe îngrijorări. Incubatorul și oxigenul au devenit singurele lui șanse de supraviețuire.
În acel weekend, situația s-a complicat. Fiecare clipă în care nu știa ce se întâmplă cu fiul ei era o tortură. Medicii de la Reghin au realizat că nu mai pot face nimic acolo și au decis că trebuie transferat de urgență la Târgu Mureș. „Când am auzit că mă trimite, m-am și supărat, că știam că-i copilul rău, dar știam că merge pe mâini bune”. Între emoții amestecate de teamă și speranță, Bogdan a fost transportat primul, urmat mai târziu de Monica.
Ajunsă acolo, a fost copleșită de profesionalismul și empatia medicilor și asistentelor. „Aici doctorii fac minuni, în orice caz. Și asistentele sunt extraordinare, îți crește inima când vezi cum se comportă cu bebelușii”. În fiecare gest, în fiecare explicație primită, simțea că Bogdan era pe mâini bune. Micuțul ei, atât de firav, lupta cu fiecare respirație, iar echipa medicală făcea tot posibilul să-l ajute. În fiecare zi, Monica mergea la el, uneori doar pentru cinci minute, alteori reușind să stea o oră, privindu-l cu dorința de a-l lua în brațe.
După câteva zile, vestea mult așteptată a venit: Bogdan era suficient de stabil încât să fie scos din incubator. Monica își amintește acel moment ca pe unul dintre cele mai fericite din viața ei. „Îmi venea să zbor!”. Când l-a văzut așezat în pătuț, doar cu monitorizarea saturației, a simțit cum inima i se umple de speranță.
Se apropia clipa în care aveau să fie din nou împreună, mamă și fiu, fără barierele aparatelor și ale saloanelor de terapie intensivă. „De-abia aștept să treacă noaptea asta”. Știa că în câteva zile urma să plece acasă, să-i prezinte pe Bogdan fraților lui mai mari, să-l țină în brațe fără restricții, fără teama că un firicel de oxigen face diferența între bine și rău.
Experiența a fost una care a schimbat-o pentru totdeauna. Monica a înțeles cât de importante sunt spitalele bine dotate, personalul dedicat și devotamentul celor care luptă pentru fiecare viață. „La Târgu Mureș, dacă ajungi, ajungi pe mâini bune. Nu se compară cu nimic altceva”. Și-a dorit ca orice mamă care trece printr-o situație similară să aibă aceeași șansă, aceeași grijă și același sprijin pe care l-a primit ea la Târgu Mureș.
